Pianul neatins sa cante...

 
Astern pecete pe aceasta fila ale mele iertari, 
cutezand a va grai ca absenta-mi a fost nascuta de catre tot ce inseamna ¨a studia¨, dar nici macar o clipa nu am incetat sa ma gandesc la voi.

Cu greu am facut loc unui ragaz sa va scriu, cu picuri de lacrimi, franturi de liniste si strop de intuneric mi-am zis sa uit ca raceala face acum parte din mine.

Iarasi vineri, un nou capitol curmat de vreme a tacut.

 Paginile acestor zile au fost grabite de vant, de frig, de ganduri nastrusnice, de strigate de neputinta, si urlete ce-mi conturau cuvintele ¨Pana aici!Am obosit!¨.O neobisnuita stare de slabiciune m-a orbit. Stransorile ei nu mi-au dat pace pana mai ieri cand insusi pianul m-a eliberat.

Joi, ora 13.00, o camera umila in care doar clinchetele franturilor de lumina mai schitau cate un zambet, pianul si mai apoi eu.

Cu mana tremuranda am inchis usa in urma mea si m-am apropiat de el.Ne-am privit pret de cateva secunde, citindu-i delicatetea in armonia clapelor.

Cu o usoara stangacie l-am atins.Nu l-am facut sa vorbeasca ci doar l-am prins de mana.Momentele de luciditate au fost inlocuite de o pofta obraznica de liniste.Mi-am dorit sa pot ramane doar eu si el, chiar daca nu ne cunosteam.

Am ezitat sa apas pe clapele sale, de teama sa nu-l fac sa sufere.Mai apoi, am decis sa fac eu primul pas, iar el graia sub degetele mele.Nu a fost nevoie sa am deprinderi din lumea muzicii pentru a-i intelege vorbele, ci doar l-am ascultat,iar cele din urma cuvinte au fost: 

"In fiecare zi sa gasesti puterea de a spune,

VA URMA!".