Lumina mea,

                 Am inceput sa-ti scriu fara a voi sa-ti spun ceva anume. Am inceput sa-ti scriu caci asta m-a indemnat sufletul sa fac. Iti scriu mama, pentru ca simt ca nu am apucat sa-mi prefac toata dragostea pentru tine...in fapte, iar uneori nici macar in vorbe. Si stiu ca niciodata nu voi putea face atat cat meriti. Si ma cutremur.

                 E pentru intaia oara cand nici macar cuvintele nu imi ajung. Ma opresc din scris destul de des si poticnit. Nu pentru ca nu stiu ce-mi e in suflet pentru tine, ci pentru ca uitandu-ma in el, te regasesc pe tine. Ratacesc in ochii tai atat de sinceri si simt cum ma sfarsesc in bratele tale ce-mi sunt adesea medicament pentru durere, liniste pentru suflet, imi sunt inceput, iar statornicia lor imi curma orice neliniste nascuta de sfarsit.

                Imi doresc cu osardie ca tu sa stii ca niciodata cuvintele mele nu ar suna atat de bine, daca tu nu te-ai afla in spatele fiecarei litere. Linistea lor, echilibrul, armonia, dar mai ales fundamentul lor, esti tu. De aceea pasiunea mea pentru scris. Caci incondeind o faramita de hartie, pot schimba o lume, un om, un destin, o viata. Pot insufleti orice neclintire a vesniciei. La fel cum eu, am prins viata prin tine. Si asa te simt mai aproape. Simt lucrarea ta in orice margine a lumii.

                Te iubesc, mama! Vreau ca urechile tale sa simta nesfarsit ecoul acestor cuvinte, vreau ca oricare alte graiuri sa piara de taria lor, sa linisteasca freamatul din jur.

                    Te iubesc, mama! Si in nicio zi nu te voi iubi la fel. Caci iubirea mea pentru tine e o intreaga colectie.

                      Te iubesc, mama! Fara motiv, indoieli, fara oprire. Te iubesc pentru ca te iubesc.

             Te iubesc, mama! Si promit ca aceste cuvinte vor inlocui nelipsitul "buna dimineata" si negresitul "noapte buna", pentru ca fiecare zi sa-mi inceapa cu zambetul tau si sa se ispraveasca in tihna vocii tale care-mi sopteste "Te iubesc si eu, copilul meu!".

                       Te iubesc, mama! Si o viata nu-mi e de-ajuns pentru a-ti arata ce simt!

                   Mama, te iubesc cu aceeasi sete a unui orb ce-si doreste sa vada lumina zilei, te iubesc cu acelasi patos cu care un copil primeste o jucarie, te iubesc cum iubesc toate iubirile din lumea intreaga.

                    Indraznesc sa-ti cer iertare, femeia capataiului meu, pentru toate pacatele mele, pentru toate tristetile generate constient sau inconstient de mine. Te rog mama sa ma ierti pentru toate greselile mele, prezente si viitoare.

Te iubesc iar, 

pacea mea, lumina mea!

Eroul meu, 

  

   

                 Mi-ai construit frântura mea de lume din tot ce ai avut tu mai bun. Mi-ai zidit cu răbdare, cărămidă cu  cărămidă, tot ceea ce eu am astăzi. Ai început întâia oară cu cerul. Și pentru asta, ai renunțat la ochii tăi, fără nicio urmă de regret. Mi-ai oferit cu blândețe propria-ți vedere. Ai făcut pentru mine zi și noapte din clipirile tale. Din irisul tău colorat mi-ai creat tată, luna, soarele și stelele. Mi-ai făcut și nori, din delicatețea genelor tale. Mi-ai dat în dar, lumina ochilor tăi, atât de sigur erai că avându-mă pe mine, nu mai ai nevoie de nimic.   

               Ai continuat cu pământul. Și din pustiu mi-ai făcut tată uscat. Ai prefăcut cu iscusință, fărâmița cu fărâmița neanul în argilă. Și toate astea ca eu să pot păși. Apoi din lacrimile tale mi-ai creat marea. Știai că mă voi îndrăgosti de ea. Nu mă voiai singură. Așa că din simțirea ta, ai însuflețit necuvântătoarele. De fiarele pădurii nu aveam să mă tem, căci răul nu putea lua naștere din inima ta. Râsu-ți colorat îmi este curcubeu, iar sufletul tău, comoara de la capătul lui. Din tihna ta, au izvorât picăturile de ploaie. Iar din tăcere, vântul.   

                 Mi-ai dăruit tată suflul tău, ca eu să am aer și să pot respira. Din tăria brațelor tale m-ai înzestrat cu putere. Vocea ta îmi este grai, iar auzul tău zgomotele lumii. Slăbiciunile tale s-au prefăcut în fragilitatea mea și într-o fărâmă de secundă bătăile inimii tale mă aduceau la viață.   

                 Din ființă ta, m-ai creat ființă! Ți-ai dărâmat propria-ți lume, pentru universul meu. Mi-ai dat cu o iubire ca a unui Dumnezeu tot ce aveai tu mai de preț. Ai renunțat la tine. Iar eu astăzi, uitându-mă la lumea pe care mi-ai construit-o te văd pe tine.   

                 Iubesc luna, soarele și stelele. Îți iubesc ochii. Mă bucur de lumina zilei și de pacea întunericului. Mă pierd în nestatornicia norilor. Îmi răsfăț tălpile cu pământul fraged. Mor și prind viață în propria-mi mare. Iubesc creaturile pământului. Curcubeul îmi e colecția de visuri, iar ploaia sigiliul pentru a se îndeplini. Mâinile tale îmi sunt adăpost să mă pot cuibări, iar vocea ta singurul zgomot adorat de urechile mele. Mă las purtată de vânt și ori de câte ori respir te iubesc pe tine, 

  

                                                                                                                                                           eroul meu, creatorul meu! 

Revedere

                   Am început să scriu iarăși, din același motiv pentru care am scris și prima dată. Drept pentru care încă mă întreb, de ce? N-am să zăbovesc prea mult căutând răspunsuri ce-mi disimulează starea de spirit. Am început să scriu iar, pentru că așa am simțit, pentru că în sfârșit cuvintelor li s-a făcut dor de mine, pentru că m-au chemat, m-au vrut. Și m-au luat la ele, iar eu nu am opus rezistență. Nu mi-au vorbit, nu m-au certat așa cum aș fi meritat poate, pentru absența nemotivată, ci doar m-au adus acasă. Drumul nu a fost deloc greu, lung, obositor. A fost scurt, simplu, același drum pe care îl parcurg mii de suflete atunci când ating tastatura. Abia după atingerea ei, la finalul drumului conturăm scopul călătoriei. Și realizez că de fiecare dată merită. Ce alte minuni, dacă nu cuvintele, îți pot reda libertatea? Cine-ți poate curăța sufletul chiar și atunci când tăcerea e tot ce îți dorești? După aer, apă și hrană, cuvintele sunt elementele esențiale vieții, fie ele scrise sau rostite. Păcat că puțini dintre noi (re)cunoaștem adevărata lor valoare. Și acum, după ce le-am ridicat puțin în slăvi (pe merit,ce-i drept), după ce mi le-am apropiat, acum să le găsesc rostul, locul și sensul fiecăruia.  

                   Indescifrabil pentru mine este sufletul unui bărbat. Sufletul acela care se vrea a-i fi pereche femeii. Și cum s-ar putea forma un întreg, când una dintre părți este sfârtecată? Inimă  femeii cunoaște sentimente, pe care un bărbat nu le va putea ști niciodată. Să nu te miri că n-ai să fii înțeleasă de cel pe care îl numești bărbatul vieții tale. Și nu puține vor fi momentele ca acestea. Să nu te superi pe el și nici să-i reproșezi. În dorința lui aprigă de a cunoaste durerea sufletului tau, bărbatul se pierde printre simțiri. Îl încearcă un amalgam de sentimente. Tristețea ta îi va fi transmisă, apoi furia că nu-ți poate înțelege starea, teama, dragostea față de ține, mila în fața lacrimilor tale, neputiinta și în sfârșit...și în sfârșit tot tu ești cea care va pune capăt letargiei. Căci cu femeia începe totul, iar sfârșitul tot în mâinile ei se află.  

Lasa-ma sa visez !

                   Lumină redusă la tăcere și ticăit prelins pe note subtile de liniște. Mi-am permis să înlocuiesc lipsa unei perne, cu propriile-mi palme. Cearceaful respira odată cu mine, puteam simți asta. Aerul pe care îl elimina îmi dădea fiori. Speram să-mi perceapă tremurul, și să înceteze. Am oftat adânc, să se simtă vinovat. Nu aveam nevoie și de răutatea lui. Așteptam un răspuns ca mai apoi să adorm. Orologiul era și el obosit și-mi spunea că e timpul pentru a mă odihni. 

                     După disputa cu așternutul au urmat clipele de incertitudine, amăgire (Realitate sau vis?). Și am ales, vis ! Am făcut cea mai bună alegere din acea zi, căci îmi era dor să trăiesc în cea de-a doua lume. Ador noaptea, sunt îndrăgostită de misterul ei, dependentă de parfumul și eleganța cu care cochetează. Accesoriile o fac cu adevărat strălucitoare, niciun creator de modă nu i-ar putea spune "Așa nu !". 

                   Prima reacție după ce-mi dădea deșteptarea câte un coșmar rătăcit, pe care mă supăram rău, era de furie. De ce nu mă lăsa așa cumințica cum eram? De ce mă întrerupea doar să-mi amintească de scenele în care alerg în zadar fiind urmărită de "un om rău"? Am multe explicații să-i cer și prea multe de reproșat, dar asta o voi face în particular și numai în prezența lui, căci nu e frumos să vorbesc fără ca el să se poată apăra. Ei bine, de data asta mi-aș fi dorit să nu mă mai trezesc, sau cel puțin să seduc timpul, pentru a se opri. Pot fi acuzată de egoism, dar fac abuz de prezumția de nevinovăție.Niciun scenariu pe care mi l-aș fi putut imagina, nici măcar un "plan" pe care trebuia să-l urmez "cu 10 minute înainte să adorm" (de parcă știe cineva că peste 10 minute va adormi) pentru a visa ceea ce sau pe cine îți dorești să visezi nu ar fi fost mai minunat decât ce am...trăit. Eu trăiesc și în vis, și visez...să pot trăi.  

                 Pieptănată de vânt, alintată de șoaptele soarelui și hipnotizată de el mă hrăneam cu acele clipe. Am o fobie față de locuri necunoscute, locuri care nu știu încă să-mi vorbească. Și totuși, atunci nu mă temeam de faptul că m-aș fi putut rătăci. Nu m-am visat zâna sau mai știu eu ce alte "minunate prințese". Dacă ar fi fost așa, probabil și povestea ar fi fost alta. Nu ! Eram eu, veșnica fată alintată, cu defectele mele, cu eterna mea pasiunea pentru litere, muzică și liniște. Nu purtam o rochie pompoasă, nici nu îmi plac. Vântul flutura albul unei simple rochii, dar care se împletea perfect cu trupul meu. Mă încerca un straniu sentiment de fericire. Exact ca atunci când râzi fără motiv, conștientizând uneori și chiar zicând că "Nu-i a bine".  

 Într-o frântură de secundă a apărut și el. Nu l-am mai visat niciodată până atunci. Imaginația mea era redusă la tăcere de prezența lui. Îmi amintesc vag strângerea de mână ce-mi făcea inima să se revolte tot mai tare. Puteam sta o veșnicie privindu-l, neclintită, mută. 

                 "Ballade pour Adeline", melodia cu care îmi încep fiecare dimineață și care m-a readus la realitate și de această data. Aș minți dacă aș spune că nu m-am strâmbat puțin pentru că a pus capăt visului meu, dar prefer acel final pe acordurile ei, decât banalele sonerii ale telefonului. 

Pedeapsa

                 Ma stramb in fata literelor. Refuz sa cred ca pana si cuvintele m-au uitat. Dau vina pe absenta mea prelungita si-mi oblig degetele sa exprime ceea ce simt. Fac pauze destul de dese, si lungi. Exact ca cele dintre doua secunde. Am nevoie de ragaz sa-mi potolesc sentimentele. E cald acum si zgomot. Intunericul a cazut peste noi, dar pe mine nu m-a lovit. Simt agonia din jur. Zilele sunt tot mai obosite si-mi transmit si mie din simtirile lor. Timpul se scurge pe propriile gene. Inconstienta, inchid ochii. Sper sa-l pot opri. Insa nu am facut decat sa-i cad in capcana. 

                  Oamenii isi cara dupa ei trupurile. Sunt lipsiti de suflare. In zadar incerc sa caut un zambet. Ma ratacesc printre chipurile lor care nu exprima nimic. Sunt furioasa pe ei, pe toti. Sunt suparata pana si pe mine. Nu sunt capabila sa ofer fara a pretinde nimic in schimb. Nici egoista nu ma pot numi. Resping iubirea, admit indiferenta. La fel ca tine, tu cel care ai uitat sa zambesti, tu care esti programat sa razi si nu faci asta pentru ca traiesti. Defapt, tu chiar traiesti?! Te cert acum, si nu o sa uit nici de pedeapsa. Imi permit sa fac asta doar pentru ca nu ai dreptul sa refuzi viata. 

                   Sa te bucuri de orice. Fii fericit ca traiesti si multumeste pentru asta. Renunta la ura, caci la fel de bine poti sa te-ntalnesti cu ea. Iarta azi, caci orgoliul care te indeamna sa amani nu face decat sa te raneasca. Vorbeste cu El, e singurul ce te poate ajuta. Prezenta Lui o vei simti chiar si atunci cand esti incapabil sa-i acorzi putina atentie. Sa nu fii suparat niciodata pe El, ci mai degraba pe neputiinta ta. Fii lacom atunci cand pretinzi dragoste.. Sa nu uiti sa plangi atunci cand simti ca trebuie sa faci asta.

           Iti fac morala acum, si maine daca nu ai sa ma asculti. Fie ca din acest moment, sa obosesti razand,traind,iubind,iertand. Asta e pedeapsa ta !

Inerta

                O liniste ciudata, un zambet sfasiat si accept ca se sfarseste. E ca o parte dintr-un vis care nu e al meu, e ca atunci cand sunt lucida si totul in jur e confuz. Linistea e totul ascuns in nimic.

                  Ma sting incet, dar admit asta.Traiesc intr-o  compozitie tacuta de emotii, regrete si vise sechestrate de timp. Privirea-mi se ingana cu lumina, trudeste sa pluteasca pe notele sale. Un schimb dur de replici are loc intre speranta si pesimism. Schitez o usoara intindere de mana, una prematura caci simtirile mi-au fost sugrumate de o durere acuta, bizara ce izvoraste din intunecimea unui crin. Inima-mi pulseaza amortita, lasandu-ma sa ratacesc in mirajul acestei clipe. Genele tanjesc dupa o imbratisare, iar ochii se lasa cuceriti de un somn greu, dar dulce. Buzele pictate intr-un mov impunator suierau incet, dar clar, suav si totusi trist dupa picuri de insufletire.

                   Nu m-am gandit nicicand la sfarsit, la propriul meu sfarsit. Nu mi-am permis asta. Pana mai ieri am refuzat cu ardoare sa valsez cu intunericul, insa acesta nu da nastere de fiecare data raului, cum nici lumina nu echivaleaza intotdeauna cu binele.

           Inca mai traiam, umila in fata vesniciei, dar eram acolo, pe pat…cufundata in asternutul mirosind a lacramioare. Cearceaful de un alb furat din delicatetea florilor din vaza se contopea cu trupul meu vlaguit. Simteam cum lumina incerca sa-mi alinte pielea, dar nu puteam decat sa ma las magulita. Am raspuns unui fior cu o inclestare a mainii si un oftat prelung.Parasesc decorul, durerea si tot. Ma innec in tacere, caci iubesc linistea. Ce liniste...

Din colectia "Scrisori pentru maine "

Focsani,18 mai 2011

Stimata doamna invatatoare,

           Imprim cu aceeasi cerneala amalgamul de sentimente ce ma incearca acum,ajungand astfel sa creionez pentru dumneavoastra primele randuri din aceasta epistola.

            Ravasind amintirile galagioase din sufletul meu, am zabovit asupra celei ce contura prima zi de scoala...amintiri vesnic vii, clipe dragi.Retraiesc cu drag momentul in care m-ati imbratisat cu caldura, stergandu-mi lacrima nascuta pe obraz.

                Cu inima invaluita de nostalgie si de dor indraznesc sa-ti multumesc iubita mama ca ai avut grija de mine timp de patru ani, calauzindu-mi pasii pe cararea vietii.

Cu speranta ca ne vom imbratisa curand,

astept strangerea dumneavoastra de mana, 

Catalina.