Lumină redusă la tăcere și ticăit prelins pe note subtile de liniște. Mi-am permis să înlocuiesc lipsa unei perne, cu propriile-mi palme. Cearceaful respira odată cu mine, puteam simți asta. Aerul pe care îl elimina îmi dădea fiori. Speram să-mi perceapă tremurul, și să înceteze. Am oftat adânc, să se simtă vinovat. Nu aveam nevoie și de răutatea lui. Așteptam un răspuns ca mai apoi să adorm. Orologiul era și el obosit și-mi spunea că e timpul pentru a mă odihni.
După disputa cu așternutul au urmat clipele de incertitudine, amăgire (Realitate sau vis?). Și am ales, vis ! Am făcut cea mai bună alegere din acea zi, căci îmi era dor să trăiesc în cea de-a doua lume. Ador noaptea, sunt îndrăgostită de misterul ei, dependentă de parfumul și eleganța cu care cochetează. Accesoriile o fac cu adevărat strălucitoare, niciun creator de modă nu i-ar putea spune "Așa nu !".
Prima reacție după ce-mi dădea deșteptarea câte un coșmar rătăcit, pe care mă supăram rău, era de furie. De ce nu mă lăsa așa cumințica cum eram? De ce mă întrerupea doar să-mi amintească de scenele în care alerg în zadar fiind urmărită de "un om rău"? Am multe explicații să-i cer și prea multe de reproșat, dar asta o voi face în particular și numai în prezența lui, căci nu e frumos să vorbesc fără ca el să se poată apăra. Ei bine, de data asta mi-aș fi dorit să nu mă mai trezesc, sau cel puțin să seduc timpul, pentru a se opri. Pot fi acuzată de egoism, dar fac abuz de prezumția de nevinovăție.Niciun scenariu pe care mi l-aș fi putut imagina, nici măcar un "plan" pe care trebuia să-l urmez "cu 10 minute înainte să adorm" (de parcă știe cineva că peste 10 minute va adormi) pentru a visa ceea ce sau pe cine îți dorești să visezi nu ar fi fost mai minunat decât ce am...trăit. Eu trăiesc și în vis, și visez...să pot trăi.
Pieptănată de vânt, alintată de șoaptele soarelui și hipnotizată de el mă hrăneam cu acele clipe. Am o fobie față de locuri necunoscute, locuri care nu știu încă să-mi vorbească. Și totuși, atunci nu mă temeam de faptul că m-aș fi putut rătăci. Nu m-am visat zâna sau mai știu eu ce alte "minunate prințese". Dacă ar fi fost așa, probabil și povestea ar fi fost alta. Nu ! Eram eu, veșnica fată alintată, cu defectele mele, cu eterna mea pasiunea pentru litere, muzică și liniște. Nu purtam o rochie pompoasă, nici nu îmi plac. Vântul flutura albul unei simple rochii, dar care se împletea perfect cu trupul meu. Mă încerca un straniu sentiment de fericire. Exact ca atunci când râzi fără motiv, conștientizând uneori și chiar zicând că "Nu-i a bine".
Într-o frântură de secundă a apărut și el. Nu l-am mai visat niciodată până atunci. Imaginația mea era redusă la tăcere de prezența lui. Îmi amintesc vag strângerea de mână ce-mi făcea inima să se revolte tot mai tare. Puteam sta o veșnicie privindu-l, neclintită, mută.
"Ballade pour Adeline", melodia cu care îmi încep fiecare dimineață și care m-a readus la realitate și de această data. Aș minți dacă aș spune că nu m-am strâmbat puțin pentru că a pus capăt visului meu, dar prefer acel final pe acordurile ei, decât banalele sonerii ale telefonului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu