Inerta

                O liniste ciudata, un zambet sfasiat si accept ca se sfarseste. E ca o parte dintr-un vis care nu e al meu, e ca atunci cand sunt lucida si totul in jur e confuz. Linistea e totul ascuns in nimic.

                  Ma sting incet, dar admit asta.Traiesc intr-o  compozitie tacuta de emotii, regrete si vise sechestrate de timp. Privirea-mi se ingana cu lumina, trudeste sa pluteasca pe notele sale. Un schimb dur de replici are loc intre speranta si pesimism. Schitez o usoara intindere de mana, una prematura caci simtirile mi-au fost sugrumate de o durere acuta, bizara ce izvoraste din intunecimea unui crin. Inima-mi pulseaza amortita, lasandu-ma sa ratacesc in mirajul acestei clipe. Genele tanjesc dupa o imbratisare, iar ochii se lasa cuceriti de un somn greu, dar dulce. Buzele pictate intr-un mov impunator suierau incet, dar clar, suav si totusi trist dupa picuri de insufletire.

                   Nu m-am gandit nicicand la sfarsit, la propriul meu sfarsit. Nu mi-am permis asta. Pana mai ieri am refuzat cu ardoare sa valsez cu intunericul, insa acesta nu da nastere de fiecare data raului, cum nici lumina nu echivaleaza intotdeauna cu binele.

           Inca mai traiam, umila in fata vesniciei, dar eram acolo, pe pat…cufundata in asternutul mirosind a lacramioare. Cearceaful de un alb furat din delicatetea florilor din vaza se contopea cu trupul meu vlaguit. Simteam cum lumina incerca sa-mi alinte pielea, dar nu puteam decat sa ma las magulita. Am raspuns unui fior cu o inclestare a mainii si un oftat prelung.Parasesc decorul, durerea si tot. Ma innec in tacere, caci iubesc linistea. Ce liniste...