Urme de seninatate

                  O silueta pierduta printre ani, soptind parca povestea zilelor pline de cusur e mai dureroasa decat lacrima in sine. Aura-i palida impletita cu tremurul intregii sale fiinte, creioneaza portretul unei femei incununata cu tristete.Pentru ea, soarele a apus demult. Gingasia cu care te imbratisa candva, rataceste acum impreuna cu astrul. Zambetul i-a fost curmat si el, iar sclipirea de odinioara o poti revedea doar in franturile de fotografii, umbrite de aceeasi intunecime.

                Numele ei este Catalina, caci precum acesta ne spune, intreaga sa faptura se scalda in puritate. De fragilitatea cu care s-a nascut avea sa dispuna intreaga sa viata. Pentru ea, poteca pe care calatoreste si acum a fost de la inceput presarata cu durere. O singura pereche de pasi si propria-i umbra, nimic mai mult. A ratacit de mana cu singuratatea, desi fapturile ce i-au suflat viata puteau fi alaturi de ea.

           Cartea vietii sale, indica acum capitolul 18. Pe cand paginile acesteia conteneau la capitolul 10, Catalina se juca cu tristetea. Papusile, rochitele, toate acestea ii erau necunoscute ei. Mainile sale, ochisorii, intreaga sa faptura iti putea vorbi despre scenariul propriei piese de teatru. Rolul principal nu era al ei, ci mai degraba al tristetii ce o ghida in fiecare clipa a existentei sale. Primele file ale cartii au fost intiparite de orfelinatul ce o apara fizic, ca mai apoi sa se avante mai golasa ca oricand pe calea fara de lumina. Vazandu-se abandonata, s-a hranit cu putere divina, impodobindu-si viata cu sclipirea sfanta. Tatal ei,Dumnezeu i-a sters lacrimile de pe chip, binecuvantand-o. Astazi, Catalina intoarce cu greu capul, intrezarind acele momente din trecut.Cu sufletul inundat de speranta, paseste pe un drum nou, la capatul caruia este culcusita fericirea.

Scriere tip: "Poveste de viata", material realizat pentru o activitate scolara ce vizeaza Drepturile femeii.

Nota: personajul este fictiv, antrenand o poveste reala.

O altfel de prietenie

                    As indrazni sa spun ca urasc frigul, insa puritatea sufletului de copil    nu ingaduie un asemenea sentiment. Si totusi, tremurul ce pune stapanire pe mine ori de cate ori ma poate "prinde" imi pare atat de sadic, de razbunator incat ma indeamna spre pacat. Zilnic, duc o infioratoare lupta cu aprigul vant, cu norii alintati (au plans atat de mult in ultima vreme, incat ma fac sa cred ca sunt mai sensibili decat o floare), pana si soarele e bosumflat. 

                Frig imi este atunci cand ma las pacalita de jocul de lumini ce pare sa contureze intreaga zi, rezumandu-se doar la cateva minute, ori atunci cand dor fiindu-mi sa ratacesc singura ghidata de clipe, nazuiri, amintiri incep sa povestesc cu adieri puerile, uitand de fapt ca tatal lor este vantul. 

          Amestec de lacrimi, fiori, maini colorate intr-un mov violent toate acestea sunt ingredientele unei zile dominate de frig. Cert este ca sunt vizibil traumatizata de lipsa zilelor de vara, desi cu sinceritate marturisesc ca nici macar atunci mainilor mele nu le este ingaduit un strop de caldura. Probleme de natura medicala sau nu, dispun in fiecare ceas al propriei existente de aceleasi maini reci, ce par sa refuze cu tarie orice urme de insufletire. Ghemuita in asternuturi guvernate de o caldura coplesitoare, lasandu-mi degetele sa mangaie tastatura, visez la ziua in care eu si frigul vom fi prieteni.

Pentru tine...

Tinand in brate linistea

Nu-i chip nici sa zambesc,

Caci tu ai fost aici candva

Si pentru tine, intaiul "Te iubesc!".

Intorc capul dupa noi,

Acelasi loc desprins din Rai

Acum e sugrumat de vant si ploi...

Baiat frumos cu ochi caprui, cu mine tu mai stai.

Cu vantul impletit in par,

Si-acum imi amintesc

De-acele mangaieri mi-e dor,

Mi-e dor pe tin' sa te iubesc.

Clipe dragi se tot grabesc

De ele sa nu uit

Dar oare cum sa indraznesc,

Cand tu-mi esti ce-i mai scump?

 Cat de suav tu imi sopteai,

Privind in ochii mei

Si dragostea eterna-mi tot jurai,

Sub binecunoscutul tei.

13 septembrie an ofilit deja (2010)

                   Prima mea intalnirea cu ea,  o cladire imensa, aparent rece si tacuta ce se ascundea copilareste in spatele unui obisnuit alb , mi-a ramas intiparita pe retina, caci de fiecare data cand rascolesc prin colectia de imagini, imi apare clar, laudandu-se parca cu a ei renastere.

              Cu pasi marunti, sfidati de oarecare temeri, am pasit pentru intaia oara pe taramul Colegiului Economic ¨Mihail Kogalniceanu¨. Imbratisata brusc de o liniste casatorita parca cu o stare de acalmie, am fost coplesita de portretul  unei fiinte ce-mi sufla incredere, privirea sa demascand profesionalismul si integritatea de care avea sa dea dovada mai tarziu.

              Tremurul propriului meu trup am reusit sa-l pitesc oarecum in spatele unui zambet pueril, dar cautatura mea oglindea perfect un amestec bizar de sentimente.Era oare locul meu aici? Cele din urma cuvinte au fost reduse la tacerea vesnica dupa ce discursul domnului Director m-a linistit, mi-a redat speranta ca va fi bine, ca mai apoi sa pot spune ¨Da, aici este cu adevarat locul meu!¨.

Sa nu uiti copile

Pasind adanc si apasat

Imi pare ca ai si uitat

Ca undeva acolo, sus

Te-asteapta chiar El ,Iisus.

Vezi copile preaiubit?

Tu de Domnul esti privit.

Mana ta spre cer sa´ndrepti,

Rugaciunea s´o repeti.

Lacrimi tu de vei avea,

Domnul cu puterea sa

Imediat le va seca

Si zambetul El iti va da.

Tu sa nu uiti sfant copile,

Domnul va fi mereu cu tine,

Iar de-ti va fi greu

Roaga-te mereu!

Altfel...

Cum e cand vrei sa fii altfel?

Incerci sa speri, dar te sfarsesti

Si astfel, uiti sa mai iubesti

Insa cu El, vrei sa zambesti.

Prin rugaciune ii vorbesti,

La El acasa te´ntalnesti

Si inocent tu Ii soptesti:

¨Doamne, Tu cu mine esti!¨

Cand de soare esti orbit 

Si vantul sufla linistit,

Te uiti la El, privesti spre cer

Si-un ultim lucru tu mai speri.

                                                                                       

Pierdut in frumusetea lor,

A ingerilor si-a florilor

Incepi sa scrii pe o hartie:

¨Doamne, iarta-mi mie!¨ 

20 februarie 2011

              Printre pulberi  de stele si praf de omat imi dau iar intalnire cu voi.

 Absenta slovelor buchisite de propria-mi gandire, naste simtiri colorate in gri.

Acum cateva clipe, nostalgia  a pus stapanire pe mine, pe cea care refuza cu atata ardoare sa isi aminteasca de el si tot cea care izbutea sa rosteasca ¨Nu-mi mai pasa¨.Insa doar rostea... nici macar propria´i fiinta nu prilejuia sa creada jocul de cuvinte spus cu atat usurinta. 

             Cu glas stins ceream indurare, insa nimeni nu-mi ingaduia nimic.Cu atat mai mult picaturile de ploaie, pe care le-am ascultat aseara, ghemuita de frig. Replicile actorilor erau imbratisate de lacrimi impletite cu tristeti.

Meritam eu toate astea?

           Inainte ca eterna cortina a spectacolului regizat de nori sa se lase, cel din urma picur de apa s-a asezat in palma mea si mi-a spus: ¨Inca nu ti-ai ispasit pedeapsa!¨Apoi s-a stins...incetul cu incetul, fara a-mi da dreptul la replica.S-a grabit sa-mi alunece in palma, sa se furiseze usor si mai apoi sa se mistuie de pamant fara a privi inapoi. M-a lasat la fel de singura ca si pana acum. 

Insa, am invatat sa astept ...clipe, ceasuri, zile, raspunsuri, oameni, iar acum ma aflu chiar in asteptarea lui.