Lumina mea,

                 Am inceput sa-ti scriu fara a voi sa-ti spun ceva anume. Am inceput sa-ti scriu caci asta m-a indemnat sufletul sa fac. Iti scriu mama, pentru ca simt ca nu am apucat sa-mi prefac toata dragostea pentru tine...in fapte, iar uneori nici macar in vorbe. Si stiu ca niciodata nu voi putea face atat cat meriti. Si ma cutremur.

                 E pentru intaia oara cand nici macar cuvintele nu imi ajung. Ma opresc din scris destul de des si poticnit. Nu pentru ca nu stiu ce-mi e in suflet pentru tine, ci pentru ca uitandu-ma in el, te regasesc pe tine. Ratacesc in ochii tai atat de sinceri si simt cum ma sfarsesc in bratele tale ce-mi sunt adesea medicament pentru durere, liniste pentru suflet, imi sunt inceput, iar statornicia lor imi curma orice neliniste nascuta de sfarsit.

                Imi doresc cu osardie ca tu sa stii ca niciodata cuvintele mele nu ar suna atat de bine, daca tu nu te-ai afla in spatele fiecarei litere. Linistea lor, echilibrul, armonia, dar mai ales fundamentul lor, esti tu. De aceea pasiunea mea pentru scris. Caci incondeind o faramita de hartie, pot schimba o lume, un om, un destin, o viata. Pot insufleti orice neclintire a vesniciei. La fel cum eu, am prins viata prin tine. Si asa te simt mai aproape. Simt lucrarea ta in orice margine a lumii.

                Te iubesc, mama! Vreau ca urechile tale sa simta nesfarsit ecoul acestor cuvinte, vreau ca oricare alte graiuri sa piara de taria lor, sa linisteasca freamatul din jur.

                    Te iubesc, mama! Si in nicio zi nu te voi iubi la fel. Caci iubirea mea pentru tine e o intreaga colectie.

                      Te iubesc, mama! Fara motiv, indoieli, fara oprire. Te iubesc pentru ca te iubesc.

             Te iubesc, mama! Si promit ca aceste cuvinte vor inlocui nelipsitul "buna dimineata" si negresitul "noapte buna", pentru ca fiecare zi sa-mi inceapa cu zambetul tau si sa se ispraveasca in tihna vocii tale care-mi sopteste "Te iubesc si eu, copilul meu!".

                       Te iubesc, mama! Si o viata nu-mi e de-ajuns pentru a-ti arata ce simt!

                   Mama, te iubesc cu aceeasi sete a unui orb ce-si doreste sa vada lumina zilei, te iubesc cu acelasi patos cu care un copil primeste o jucarie, te iubesc cum iubesc toate iubirile din lumea intreaga.

                    Indraznesc sa-ti cer iertare, femeia capataiului meu, pentru toate pacatele mele, pentru toate tristetile generate constient sau inconstient de mine. Te rog mama sa ma ierti pentru toate greselile mele, prezente si viitoare.

Te iubesc iar, 

pacea mea, lumina mea!

Eroul meu, 

  

   

                 Mi-ai construit frântura mea de lume din tot ce ai avut tu mai bun. Mi-ai zidit cu răbdare, cărămidă cu  cărămidă, tot ceea ce eu am astăzi. Ai început întâia oară cu cerul. Și pentru asta, ai renunțat la ochii tăi, fără nicio urmă de regret. Mi-ai oferit cu blândețe propria-ți vedere. Ai făcut pentru mine zi și noapte din clipirile tale. Din irisul tău colorat mi-ai creat tată, luna, soarele și stelele. Mi-ai făcut și nori, din delicatețea genelor tale. Mi-ai dat în dar, lumina ochilor tăi, atât de sigur erai că avându-mă pe mine, nu mai ai nevoie de nimic.   

               Ai continuat cu pământul. Și din pustiu mi-ai făcut tată uscat. Ai prefăcut cu iscusință, fărâmița cu fărâmița neanul în argilă. Și toate astea ca eu să pot păși. Apoi din lacrimile tale mi-ai creat marea. Știai că mă voi îndrăgosti de ea. Nu mă voiai singură. Așa că din simțirea ta, ai însuflețit necuvântătoarele. De fiarele pădurii nu aveam să mă tem, căci răul nu putea lua naștere din inima ta. Râsu-ți colorat îmi este curcubeu, iar sufletul tău, comoara de la capătul lui. Din tihna ta, au izvorât picăturile de ploaie. Iar din tăcere, vântul.   

                 Mi-ai dăruit tată suflul tău, ca eu să am aer și să pot respira. Din tăria brațelor tale m-ai înzestrat cu putere. Vocea ta îmi este grai, iar auzul tău zgomotele lumii. Slăbiciunile tale s-au prefăcut în fragilitatea mea și într-o fărâmă de secundă bătăile inimii tale mă aduceau la viață.   

                 Din ființă ta, m-ai creat ființă! Ți-ai dărâmat propria-ți lume, pentru universul meu. Mi-ai dat cu o iubire ca a unui Dumnezeu tot ce aveai tu mai de preț. Ai renunțat la tine. Iar eu astăzi, uitându-mă la lumea pe care mi-ai construit-o te văd pe tine.   

                 Iubesc luna, soarele și stelele. Îți iubesc ochii. Mă bucur de lumina zilei și de pacea întunericului. Mă pierd în nestatornicia norilor. Îmi răsfăț tălpile cu pământul fraged. Mor și prind viață în propria-mi mare. Iubesc creaturile pământului. Curcubeul îmi e colecția de visuri, iar ploaia sigiliul pentru a se îndeplini. Mâinile tale îmi sunt adăpost să mă pot cuibări, iar vocea ta singurul zgomot adorat de urechile mele. Mă las purtată de vânt și ori de câte ori respir te iubesc pe tine, 

  

                                                                                                                                                           eroul meu, creatorul meu! 

Revedere

                   Am început să scriu iarăși, din același motiv pentru care am scris și prima dată. Drept pentru care încă mă întreb, de ce? N-am să zăbovesc prea mult căutând răspunsuri ce-mi disimulează starea de spirit. Am început să scriu iar, pentru că așa am simțit, pentru că în sfârșit cuvintelor li s-a făcut dor de mine, pentru că m-au chemat, m-au vrut. Și m-au luat la ele, iar eu nu am opus rezistență. Nu mi-au vorbit, nu m-au certat așa cum aș fi meritat poate, pentru absența nemotivată, ci doar m-au adus acasă. Drumul nu a fost deloc greu, lung, obositor. A fost scurt, simplu, același drum pe care îl parcurg mii de suflete atunci când ating tastatura. Abia după atingerea ei, la finalul drumului conturăm scopul călătoriei. Și realizez că de fiecare dată merită. Ce alte minuni, dacă nu cuvintele, îți pot reda libertatea? Cine-ți poate curăța sufletul chiar și atunci când tăcerea e tot ce îți dorești? După aer, apă și hrană, cuvintele sunt elementele esențiale vieții, fie ele scrise sau rostite. Păcat că puțini dintre noi (re)cunoaștem adevărata lor valoare. Și acum, după ce le-am ridicat puțin în slăvi (pe merit,ce-i drept), după ce mi le-am apropiat, acum să le găsesc rostul, locul și sensul fiecăruia.  

                   Indescifrabil pentru mine este sufletul unui bărbat. Sufletul acela care se vrea a-i fi pereche femeii. Și cum s-ar putea forma un întreg, când una dintre părți este sfârtecată? Inimă  femeii cunoaște sentimente, pe care un bărbat nu le va putea ști niciodată. Să nu te miri că n-ai să fii înțeleasă de cel pe care îl numești bărbatul vieții tale. Și nu puține vor fi momentele ca acestea. Să nu te superi pe el și nici să-i reproșezi. În dorința lui aprigă de a cunoaste durerea sufletului tau, bărbatul se pierde printre simțiri. Îl încearcă un amalgam de sentimente. Tristețea ta îi va fi transmisă, apoi furia că nu-ți poate înțelege starea, teama, dragostea față de ține, mila în fața lacrimilor tale, neputiinta și în sfârșit...și în sfârșit tot tu ești cea care va pune capăt letargiei. Căci cu femeia începe totul, iar sfârșitul tot în mâinile ei se află.  

Lasa-ma sa visez !

                   Lumină redusă la tăcere și ticăit prelins pe note subtile de liniște. Mi-am permis să înlocuiesc lipsa unei perne, cu propriile-mi palme. Cearceaful respira odată cu mine, puteam simți asta. Aerul pe care îl elimina îmi dădea fiori. Speram să-mi perceapă tremurul, și să înceteze. Am oftat adânc, să se simtă vinovat. Nu aveam nevoie și de răutatea lui. Așteptam un răspuns ca mai apoi să adorm. Orologiul era și el obosit și-mi spunea că e timpul pentru a mă odihni. 

                     După disputa cu așternutul au urmat clipele de incertitudine, amăgire (Realitate sau vis?). Și am ales, vis ! Am făcut cea mai bună alegere din acea zi, căci îmi era dor să trăiesc în cea de-a doua lume. Ador noaptea, sunt îndrăgostită de misterul ei, dependentă de parfumul și eleganța cu care cochetează. Accesoriile o fac cu adevărat strălucitoare, niciun creator de modă nu i-ar putea spune "Așa nu !". 

                   Prima reacție după ce-mi dădea deșteptarea câte un coșmar rătăcit, pe care mă supăram rău, era de furie. De ce nu mă lăsa așa cumințica cum eram? De ce mă întrerupea doar să-mi amintească de scenele în care alerg în zadar fiind urmărită de "un om rău"? Am multe explicații să-i cer și prea multe de reproșat, dar asta o voi face în particular și numai în prezența lui, căci nu e frumos să vorbesc fără ca el să se poată apăra. Ei bine, de data asta mi-aș fi dorit să nu mă mai trezesc, sau cel puțin să seduc timpul, pentru a se opri. Pot fi acuzată de egoism, dar fac abuz de prezumția de nevinovăție.Niciun scenariu pe care mi l-aș fi putut imagina, nici măcar un "plan" pe care trebuia să-l urmez "cu 10 minute înainte să adorm" (de parcă știe cineva că peste 10 minute va adormi) pentru a visa ceea ce sau pe cine îți dorești să visezi nu ar fi fost mai minunat decât ce am...trăit. Eu trăiesc și în vis, și visez...să pot trăi.  

                 Pieptănată de vânt, alintată de șoaptele soarelui și hipnotizată de el mă hrăneam cu acele clipe. Am o fobie față de locuri necunoscute, locuri care nu știu încă să-mi vorbească. Și totuși, atunci nu mă temeam de faptul că m-aș fi putut rătăci. Nu m-am visat zâna sau mai știu eu ce alte "minunate prințese". Dacă ar fi fost așa, probabil și povestea ar fi fost alta. Nu ! Eram eu, veșnica fată alintată, cu defectele mele, cu eterna mea pasiunea pentru litere, muzică și liniște. Nu purtam o rochie pompoasă, nici nu îmi plac. Vântul flutura albul unei simple rochii, dar care se împletea perfect cu trupul meu. Mă încerca un straniu sentiment de fericire. Exact ca atunci când râzi fără motiv, conștientizând uneori și chiar zicând că "Nu-i a bine".  

 Într-o frântură de secundă a apărut și el. Nu l-am mai visat niciodată până atunci. Imaginația mea era redusă la tăcere de prezența lui. Îmi amintesc vag strângerea de mână ce-mi făcea inima să se revolte tot mai tare. Puteam sta o veșnicie privindu-l, neclintită, mută. 

                 "Ballade pour Adeline", melodia cu care îmi încep fiecare dimineață și care m-a readus la realitate și de această data. Aș minți dacă aș spune că nu m-am strâmbat puțin pentru că a pus capăt visului meu, dar prefer acel final pe acordurile ei, decât banalele sonerii ale telefonului. 

Pedeapsa

                 Ma stramb in fata literelor. Refuz sa cred ca pana si cuvintele m-au uitat. Dau vina pe absenta mea prelungita si-mi oblig degetele sa exprime ceea ce simt. Fac pauze destul de dese, si lungi. Exact ca cele dintre doua secunde. Am nevoie de ragaz sa-mi potolesc sentimentele. E cald acum si zgomot. Intunericul a cazut peste noi, dar pe mine nu m-a lovit. Simt agonia din jur. Zilele sunt tot mai obosite si-mi transmit si mie din simtirile lor. Timpul se scurge pe propriile gene. Inconstienta, inchid ochii. Sper sa-l pot opri. Insa nu am facut decat sa-i cad in capcana. 

                  Oamenii isi cara dupa ei trupurile. Sunt lipsiti de suflare. In zadar incerc sa caut un zambet. Ma ratacesc printre chipurile lor care nu exprima nimic. Sunt furioasa pe ei, pe toti. Sunt suparata pana si pe mine. Nu sunt capabila sa ofer fara a pretinde nimic in schimb. Nici egoista nu ma pot numi. Resping iubirea, admit indiferenta. La fel ca tine, tu cel care ai uitat sa zambesti, tu care esti programat sa razi si nu faci asta pentru ca traiesti. Defapt, tu chiar traiesti?! Te cert acum, si nu o sa uit nici de pedeapsa. Imi permit sa fac asta doar pentru ca nu ai dreptul sa refuzi viata. 

                   Sa te bucuri de orice. Fii fericit ca traiesti si multumeste pentru asta. Renunta la ura, caci la fel de bine poti sa te-ntalnesti cu ea. Iarta azi, caci orgoliul care te indeamna sa amani nu face decat sa te raneasca. Vorbeste cu El, e singurul ce te poate ajuta. Prezenta Lui o vei simti chiar si atunci cand esti incapabil sa-i acorzi putina atentie. Sa nu fii suparat niciodata pe El, ci mai degraba pe neputiinta ta. Fii lacom atunci cand pretinzi dragoste.. Sa nu uiti sa plangi atunci cand simti ca trebuie sa faci asta.

           Iti fac morala acum, si maine daca nu ai sa ma asculti. Fie ca din acest moment, sa obosesti razand,traind,iubind,iertand. Asta e pedeapsa ta !

Inerta

                O liniste ciudata, un zambet sfasiat si accept ca se sfarseste. E ca o parte dintr-un vis care nu e al meu, e ca atunci cand sunt lucida si totul in jur e confuz. Linistea e totul ascuns in nimic.

                  Ma sting incet, dar admit asta.Traiesc intr-o  compozitie tacuta de emotii, regrete si vise sechestrate de timp. Privirea-mi se ingana cu lumina, trudeste sa pluteasca pe notele sale. Un schimb dur de replici are loc intre speranta si pesimism. Schitez o usoara intindere de mana, una prematura caci simtirile mi-au fost sugrumate de o durere acuta, bizara ce izvoraste din intunecimea unui crin. Inima-mi pulseaza amortita, lasandu-ma sa ratacesc in mirajul acestei clipe. Genele tanjesc dupa o imbratisare, iar ochii se lasa cuceriti de un somn greu, dar dulce. Buzele pictate intr-un mov impunator suierau incet, dar clar, suav si totusi trist dupa picuri de insufletire.

                   Nu m-am gandit nicicand la sfarsit, la propriul meu sfarsit. Nu mi-am permis asta. Pana mai ieri am refuzat cu ardoare sa valsez cu intunericul, insa acesta nu da nastere de fiecare data raului, cum nici lumina nu echivaleaza intotdeauna cu binele.

           Inca mai traiam, umila in fata vesniciei, dar eram acolo, pe pat…cufundata in asternutul mirosind a lacramioare. Cearceaful de un alb furat din delicatetea florilor din vaza se contopea cu trupul meu vlaguit. Simteam cum lumina incerca sa-mi alinte pielea, dar nu puteam decat sa ma las magulita. Am raspuns unui fior cu o inclestare a mainii si un oftat prelung.Parasesc decorul, durerea si tot. Ma innec in tacere, caci iubesc linistea. Ce liniste...

Din colectia "Scrisori pentru maine "

Focsani,18 mai 2011

Stimata doamna invatatoare,

           Imprim cu aceeasi cerneala amalgamul de sentimente ce ma incearca acum,ajungand astfel sa creionez pentru dumneavoastra primele randuri din aceasta epistola.

            Ravasind amintirile galagioase din sufletul meu, am zabovit asupra celei ce contura prima zi de scoala...amintiri vesnic vii, clipe dragi.Retraiesc cu drag momentul in care m-ati imbratisat cu caldura, stergandu-mi lacrima nascuta pe obraz.

                Cu inima invaluita de nostalgie si de dor indraznesc sa-ti multumesc iubita mama ca ai avut grija de mine timp de patru ani, calauzindu-mi pasii pe cararea vietii.

Cu speranta ca ne vom imbratisa curand,

astept strangerea dumneavoastra de mana, 

Catalina.

Urme de seninatate

                  O silueta pierduta printre ani, soptind parca povestea zilelor pline de cusur e mai dureroasa decat lacrima in sine. Aura-i palida impletita cu tremurul intregii sale fiinte, creioneaza portretul unei femei incununata cu tristete.Pentru ea, soarele a apus demult. Gingasia cu care te imbratisa candva, rataceste acum impreuna cu astrul. Zambetul i-a fost curmat si el, iar sclipirea de odinioara o poti revedea doar in franturile de fotografii, umbrite de aceeasi intunecime.

                Numele ei este Catalina, caci precum acesta ne spune, intreaga sa faptura se scalda in puritate. De fragilitatea cu care s-a nascut avea sa dispuna intreaga sa viata. Pentru ea, poteca pe care calatoreste si acum a fost de la inceput presarata cu durere. O singura pereche de pasi si propria-i umbra, nimic mai mult. A ratacit de mana cu singuratatea, desi fapturile ce i-au suflat viata puteau fi alaturi de ea.

           Cartea vietii sale, indica acum capitolul 18. Pe cand paginile acesteia conteneau la capitolul 10, Catalina se juca cu tristetea. Papusile, rochitele, toate acestea ii erau necunoscute ei. Mainile sale, ochisorii, intreaga sa faptura iti putea vorbi despre scenariul propriei piese de teatru. Rolul principal nu era al ei, ci mai degraba al tristetii ce o ghida in fiecare clipa a existentei sale. Primele file ale cartii au fost intiparite de orfelinatul ce o apara fizic, ca mai apoi sa se avante mai golasa ca oricand pe calea fara de lumina. Vazandu-se abandonata, s-a hranit cu putere divina, impodobindu-si viata cu sclipirea sfanta. Tatal ei,Dumnezeu i-a sters lacrimile de pe chip, binecuvantand-o. Astazi, Catalina intoarce cu greu capul, intrezarind acele momente din trecut.Cu sufletul inundat de speranta, paseste pe un drum nou, la capatul caruia este culcusita fericirea.

Scriere tip: "Poveste de viata", material realizat pentru o activitate scolara ce vizeaza Drepturile femeii.

Nota: personajul este fictiv, antrenand o poveste reala.

O altfel de prietenie

                    As indrazni sa spun ca urasc frigul, insa puritatea sufletului de copil    nu ingaduie un asemenea sentiment. Si totusi, tremurul ce pune stapanire pe mine ori de cate ori ma poate "prinde" imi pare atat de sadic, de razbunator incat ma indeamna spre pacat. Zilnic, duc o infioratoare lupta cu aprigul vant, cu norii alintati (au plans atat de mult in ultima vreme, incat ma fac sa cred ca sunt mai sensibili decat o floare), pana si soarele e bosumflat. 

                Frig imi este atunci cand ma las pacalita de jocul de lumini ce pare sa contureze intreaga zi, rezumandu-se doar la cateva minute, ori atunci cand dor fiindu-mi sa ratacesc singura ghidata de clipe, nazuiri, amintiri incep sa povestesc cu adieri puerile, uitand de fapt ca tatal lor este vantul. 

          Amestec de lacrimi, fiori, maini colorate intr-un mov violent toate acestea sunt ingredientele unei zile dominate de frig. Cert este ca sunt vizibil traumatizata de lipsa zilelor de vara, desi cu sinceritate marturisesc ca nici macar atunci mainilor mele nu le este ingaduit un strop de caldura. Probleme de natura medicala sau nu, dispun in fiecare ceas al propriei existente de aceleasi maini reci, ce par sa refuze cu tarie orice urme de insufletire. Ghemuita in asternuturi guvernate de o caldura coplesitoare, lasandu-mi degetele sa mangaie tastatura, visez la ziua in care eu si frigul vom fi prieteni.

Pentru tine...

Tinand in brate linistea

Nu-i chip nici sa zambesc,

Caci tu ai fost aici candva

Si pentru tine, intaiul "Te iubesc!".

Intorc capul dupa noi,

Acelasi loc desprins din Rai

Acum e sugrumat de vant si ploi...

Baiat frumos cu ochi caprui, cu mine tu mai stai.

Cu vantul impletit in par,

Si-acum imi amintesc

De-acele mangaieri mi-e dor,

Mi-e dor pe tin' sa te iubesc.

Clipe dragi se tot grabesc

De ele sa nu uit

Dar oare cum sa indraznesc,

Cand tu-mi esti ce-i mai scump?

 Cat de suav tu imi sopteai,

Privind in ochii mei

Si dragostea eterna-mi tot jurai,

Sub binecunoscutul tei.

13 septembrie an ofilit deja (2010)

                   Prima mea intalnirea cu ea,  o cladire imensa, aparent rece si tacuta ce se ascundea copilareste in spatele unui obisnuit alb , mi-a ramas intiparita pe retina, caci de fiecare data cand rascolesc prin colectia de imagini, imi apare clar, laudandu-se parca cu a ei renastere.

              Cu pasi marunti, sfidati de oarecare temeri, am pasit pentru intaia oara pe taramul Colegiului Economic ¨Mihail Kogalniceanu¨. Imbratisata brusc de o liniste casatorita parca cu o stare de acalmie, am fost coplesita de portretul  unei fiinte ce-mi sufla incredere, privirea sa demascand profesionalismul si integritatea de care avea sa dea dovada mai tarziu.

              Tremurul propriului meu trup am reusit sa-l pitesc oarecum in spatele unui zambet pueril, dar cautatura mea oglindea perfect un amestec bizar de sentimente.Era oare locul meu aici? Cele din urma cuvinte au fost reduse la tacerea vesnica dupa ce discursul domnului Director m-a linistit, mi-a redat speranta ca va fi bine, ca mai apoi sa pot spune ¨Da, aici este cu adevarat locul meu!¨.

Sa nu uiti copile

Pasind adanc si apasat

Imi pare ca ai si uitat

Ca undeva acolo, sus

Te-asteapta chiar El ,Iisus.

Vezi copile preaiubit?

Tu de Domnul esti privit.

Mana ta spre cer sa´ndrepti,

Rugaciunea s´o repeti.

Lacrimi tu de vei avea,

Domnul cu puterea sa

Imediat le va seca

Si zambetul El iti va da.

Tu sa nu uiti sfant copile,

Domnul va fi mereu cu tine,

Iar de-ti va fi greu

Roaga-te mereu!

Altfel...

Cum e cand vrei sa fii altfel?

Incerci sa speri, dar te sfarsesti

Si astfel, uiti sa mai iubesti

Insa cu El, vrei sa zambesti.

Prin rugaciune ii vorbesti,

La El acasa te´ntalnesti

Si inocent tu Ii soptesti:

¨Doamne, Tu cu mine esti!¨

Cand de soare esti orbit 

Si vantul sufla linistit,

Te uiti la El, privesti spre cer

Si-un ultim lucru tu mai speri.

                                                                                       

Pierdut in frumusetea lor,

A ingerilor si-a florilor

Incepi sa scrii pe o hartie:

¨Doamne, iarta-mi mie!¨ 

20 februarie 2011

              Printre pulberi  de stele si praf de omat imi dau iar intalnire cu voi.

 Absenta slovelor buchisite de propria-mi gandire, naste simtiri colorate in gri.

Acum cateva clipe, nostalgia  a pus stapanire pe mine, pe cea care refuza cu atata ardoare sa isi aminteasca de el si tot cea care izbutea sa rosteasca ¨Nu-mi mai pasa¨.Insa doar rostea... nici macar propria´i fiinta nu prilejuia sa creada jocul de cuvinte spus cu atat usurinta. 

             Cu glas stins ceream indurare, insa nimeni nu-mi ingaduia nimic.Cu atat mai mult picaturile de ploaie, pe care le-am ascultat aseara, ghemuita de frig. Replicile actorilor erau imbratisate de lacrimi impletite cu tristeti.

Meritam eu toate astea?

           Inainte ca eterna cortina a spectacolului regizat de nori sa se lase, cel din urma picur de apa s-a asezat in palma mea si mi-a spus: ¨Inca nu ti-ai ispasit pedeapsa!¨Apoi s-a stins...incetul cu incetul, fara a-mi da dreptul la replica.S-a grabit sa-mi alunece in palma, sa se furiseze usor si mai apoi sa se mistuie de pamant fara a privi inapoi. M-a lasat la fel de singura ca si pana acum. 

Insa, am invatat sa astept ...clipe, ceasuri, zile, raspunsuri, oameni, iar acum ma aflu chiar in asteptarea lui.

Izvorul noptii

Lucian Blaga                                            

Frumoaso,
ţi-s ochii-aşa de negri încât seara
când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare
că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste văi
şi peste munţi şi peste şesuri,
acoperind pământul
c-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi,
lumina mea.

Imi place !

Pot spune ca...imi place:

1. Sa adorm culcusita langa fratele meu, in timp ce ne uitam cumintei la desene animate (de cele mai multe ori, cu capul lipit de spatele lui ,ascultandu-i bataile inimii).
2. Sa ma sarute tata pe frunte, iar mama sa ma inveleasca inainte de culcare.
3. Sa imi spuna bunicul sa-i caut in buzunar (stiind deja ca voi gasi o CIOCOLATA).
4. Sa descopar ca la finalul filmului ¨Titanic¨, sunt mai bogata cu cateva lacrimi.
5. Sa ascult ploaia.
6. Sa alerg desculta prin nisip, sau prin iarba.
7. Sa ma gadile Alex.
8. Sa adoarma Rares in bratele mele.
9. Sa ma bucur de prajiturile facute de matusica ¨Roz¨.
10. Sa  reusesc a dezlusi tot ce unchiul Dan, incearca sa imi explice.
11. Sa fiu iertata.
12. Sa mi se spuna ca gresesc cu zambetul pe buze.
13. Sa fiu iubita atunci cand merit cel mai putin.
14. Sa vad acel ¨pliculet¨ pe ecranul telefonului, semn ca am primit un mesaj.
15. Sa imi incalzeasca bunica mainile (numai dansa reuseste).
16. Sa merg cu bunicul, pe muntele cu flori si sa ii fac o coronita mamei.
17. Sa ma alint.
18. Pana de curent, si implicit sa dorm cu mami si tati.
19. Sa fac ora de engleza, in sala 10 si nu in Cabinetul metodic 2.
20. Sa observ ca ceasul e trecut de miezul noptii, iar eu nu ma mai satur sa scriu pe blog.
21. Sa primesc flori.
22. Sa imi spuna tata ¨Moni¨ (stiu ca e de bine).
23. Sa imi amintesc de cele mai frumoase momente din viata mea.
24. Sa am amprentele gherutelor unei pisici, pe mana mea.
25. Sa ma pierd in reclamele de la Vodafone.
26. Sa nu pot schita nici macar o reactie in timp ce strabunicu´ povesteste intamplari de demult.
27. Sa stiu ca pe bunica o bucura auzul vocii mele.
28. Sa primesc ciocolata Kinder si biscuiti Oreo.
29. Sa imi fac parul cu placa, chiar daca am de suferit in cele din urma.
30. Sa sper, sa imi doresc si sa iubesc.
31. Sa cred, sa rad  si sa zambesc.
32. Sa miros paginile cartilor, care urmeaza a fi citite.
33. Sa ma ratacesc in intelepciunea unei biblioteci.
34. Sa imi tachinez o anume colega. 
35. Sa fiu tinuta de mana.
36. Ca atunci cand intru pe Yahoo Messenger sa fie online o anumita persoana.
37. Sa vad in ochii prietenei mele, fericirea pe care a cautat-o atat de mult.
38. Sa ma imbratiseze Mirela si Catalina, spunandu-mi ca sunt foarte rasfatata.
39. Calmul unchiului Valentin si delicatetea matusii Dorina.
40. Sa imi dau seama ca gresesc, si cu atat mai mult sa mi se spuna ca am reusit sa ma corectez.
41. Sa dorm ore in sir.
42. Sa pregateasca tata cina.
43. Sa apas ¨victorioasa¨ pe butonul ¨Amanare¨al telefonului, atunci cand ma cert cu alarma.
44. Sa ma imbat cu mirosul florilor de cires.
45. Sa cred ca se va intoarce candva.
46. Sa stie ca voi fi mereu aici, asteptandu-l fara sa ii spun ¨De ce ai venit tocmai acum?¨.
47. Sa ma imbrac in tricoul tatei.
48. Sa vad o persoana oarecare dupa strada, ca imi zambeste.
49.  Atunci cand Alina imi intelege privirea.
50. Sa il ascult pe Doamne-Doamne.

Invatata sa exist

 ¨-Imi e dor de copila mea!...striga mama, cu glasul stins.

-Mama, sunt aici! langa tine.

-Imi e dor de tine, cea de ieri!¨

Sunt cele mai triste versuri din viata mea, si se pare ca poetul sunt chiar eu.Eu...cea de astazi, caci puritatea fetei din trecut, ar fi izbutit sa alunge norii suparati din privirea dansei, nu ar fi permis lacrimilor sa se nasca si nici glasului sa se teama.

 Astazi am intors capul dupa mine, incercand sa ma regasesc cumva. Sau poate doar sa ma razbun pe timp, pe propria-mi fiinta.In urma, oarecare

siluete ratacite  incercau sa asculte linistea.Ce liniste absurda...Urmele pasilor mei ma purtau spre acele clipe, in care mi-a fost ingaduit sa gresesc.

Sfarsitul fiecarui cusur soptea sublim ¨Iarta-ma!Promit ca nu mai fac!¨

Insa timpul nu ingaduie nimic, nici macar delicatetea unui prunc.Zorile au trecut peste mine, asa cum trece pe furis o ploaie de vara.Tot ce lasa in urma, este amitirea ca...a plouat.

De aceea, cu mama de mana,  in culori de curcubeu vom desena eternitatea.

Oglindita in ei

                   Admit prezenta dorului de a scrie iar si iar...de aceea mi-am zis sa valsez cu literele.

In aceste clipe guvernate de o tacere jucausa, doar clinchetele ploii indraznesc sa ma strige.Cerul imbratiseaza pamantul prin ploaie, iar eu, pitita in bratele linistii suflu priviri ascunse, luand parte la cel mai frumos spectacol regizat de natura.

             O picatura poznasa s-a asezat in palma mea.Naivitatea din ochi, tremurul glasului, dar mai ales puritatea ei m-au determinat sa realizez ca-mi tineam in mana inima.Amalgam de sentimente, picuri de simtiri si franturi de imagini imi conturau existenta.M-am incumetat sa desprind din paginile vietii, cel mai frumos decor, a carei cortina nu va indrazni sa cada vreodata.Si iata:                  

Nu demult am pomenit de un curcubeu, propriul meu curcubeu.

10 iunie 1999 si mai apoi 21 noiembrie 2009, culorile orange si galben...doi ingerasi, Alexandru si Rares...inceput, nazuire, iubire si tot.

Ma hranesc cu privirile celor doi, le rapesc zambetele si le duc acolo, departe unde le pot tine doar pentru mine, traiesc din iubirea lor si pentru iubirea lor, ador sa ii simt caldura celui mic, atunci cand imi adoarme in brate, iubesc sa ii vad cum se joaca  impreuna.

Pentru prima data ma simt neputiincioasa in fata cuvintelor, grabite parca sa isi ia ramas bun.Dar de ce acum cand am cea mai mare nevoie de ele?

                  Zbuciumul de afara, s-a impletit  cu o stare de calm, iar luna imi face cu ochiul de la geam. Mos Ene trebuie sa ajunga si el din clipa in clipa,de aceea ma grabesc sa scriu in cartea mea cu iubiri,dar si aici ,

Alex si Rares,

VA IUBESC!

P.S:promit sa postez si poze cu Alex.

  

Pianul neatins sa cante...

 
Astern pecete pe aceasta fila ale mele iertari, 
cutezand a va grai ca absenta-mi a fost nascuta de catre tot ce inseamna ¨a studia¨, dar nici macar o clipa nu am incetat sa ma gandesc la voi.

Cu greu am facut loc unui ragaz sa va scriu, cu picuri de lacrimi, franturi de liniste si strop de intuneric mi-am zis sa uit ca raceala face acum parte din mine.

Iarasi vineri, un nou capitol curmat de vreme a tacut.

 Paginile acestor zile au fost grabite de vant, de frig, de ganduri nastrusnice, de strigate de neputinta, si urlete ce-mi conturau cuvintele ¨Pana aici!Am obosit!¨.O neobisnuita stare de slabiciune m-a orbit. Stransorile ei nu mi-au dat pace pana mai ieri cand insusi pianul m-a eliberat.

Joi, ora 13.00, o camera umila in care doar clinchetele franturilor de lumina mai schitau cate un zambet, pianul si mai apoi eu.

Cu mana tremuranda am inchis usa in urma mea si m-am apropiat de el.Ne-am privit pret de cateva secunde, citindu-i delicatetea in armonia clapelor.

Cu o usoara stangacie l-am atins.Nu l-am facut sa vorbeasca ci doar l-am prins de mana.Momentele de luciditate au fost inlocuite de o pofta obraznica de liniste.Mi-am dorit sa pot ramane doar eu si el, chiar daca nu ne cunosteam.

Am ezitat sa apas pe clapele sale, de teama sa nu-l fac sa sufere.Mai apoi, am decis sa fac eu primul pas, iar el graia sub degetele mele.Nu a fost nevoie sa am deprinderi din lumea muzicii pentru a-i intelege vorbele, ci doar l-am ascultat,iar cele din urma cuvinte au fost: 

"In fiecare zi sa gasesti puterea de a spune,

VA URMA!".

"A iubi" la toate timpurile

             Ma lupt cu o dorinta acuta de a ma cuibari in bratele cuvintelor.Amestec de sentimente se naste in sufletul meu, iar soaptele tacerii ma imping spre  a impartasi cu voi, ultimele crampeie din aceasta zi.

Orologiul clipeste ora 23.00.O ora perfecta as zice eu, iar prietena mea (prizoniera jocurilor adolescentei) mi-ar striga grabita "TE IUBESTE!!!".

                     Nu as putea s-o contrazic.Da, ma iubesc literele, ma iubeste soarele ce imi gadila obrajorii ori de cate ori poate, iar atunci cand este pedepsit,imi lasa amintirea proaspata a razelor cu care impletesc de fiecare data vise noi, ma iubesc toti cei ce traiesc pentru mine si eu pentru ei, dar mai presus de toate ma iubeste Doamne-Doamne fara de care eu nu as mai fi fost personajul principal in propria mea piesa de teatru.

Sa iubesti...nu trebuie sa inveti, ci doar sa simti.Iar eu, la cei doar 15 anisori ai mei, indraznesc sa spun ca detin o colectie impresionanta de "iubiri".

               Iubesc sa ascult cantarile ploii, iubesc sa miros paginile cartilor , iubesc sa ascult linistea si vantul,iubesc  dulceata luminii, dar si misterul intunericului, iubesc pana si zambetul cu care mi se spune "Uita-ma!".

                     "De ce?!"Pentru ca doar asa simt ca traiesc, iubesc fara motiv, fara a cere nimic in schimb.

Am cutezat insa, sa fac ratacita o piesa importanta din colectie.Sau poate nu ratacita, ci doar bulversata de timp, de tot si de toate.Cu siguranta se va intoarce, sperantele asta-mi soptesc, cum oare poate fi puzzle-ul inimii mele complet fara existenta ei?

                   Iar eu, copila naiva si vesnic plina de iubire, am sa ma incununez cu rabdare si credinta, pentru acel maine, cand piesa mea va reveni, stiind ca locul ei este langa mine, caci "Astfel de sentimente nu se uita niciodata!".

 P.S:dimineata i-am citit mamei primele ganduri postate aici, iar privirea ei si lacrimile identice parca cu cele din prima mea zi de viata mi-au fost de-ajuns sa inteleg ca merita sa IUBESTI!